Menu

Reality or Dream?

EL: Sti, e frumos la mare, imi place mult… imi place ca la mare nu ai nici un fel de griji, uiti tot, esti doar tu si marea, si nisipul, si soarele, si vantul, si scoicile… valurile…

EA: Acum ca zici de mare, asa dor mi sa facut…

EL: Si mie… mie dor de sentimentul de libertate pe care il ai la mare, mie dor sa inot in valuri, mie dor sa ma tai in scoici, sa ma arda talpile…

EA: Da… si sa ai sare pe tine mereu…

EL: Da, pielea sarata…sarea…

EL: Mai esti?

EL: Fucking phone…

Pentru prima oara decand isi cumparase telefonul, a ramas fara baterie. El, care mereu era atent la tot, cum ii scapase lui bateria? Si intr-un moment atat de frumos, cand vorbeau de mare…

Isi dorea sa fie impreuna, sa nu mai simta dorul nebun ce il rodea tot mai tare. Dar ea era departe, si desi vorbeau zilnic cu orele, focul dintre ei incepuse sa se stinga. Lui nu ii mai era dor de ea, ci de amintirea ei, ii era dor de povestea lor, care pe zi ce trece ii pare tot mai indepartata, si tot mai vag isi amintea de ea, de persoana care candva il facea atat de fericit… Ii luase locul acea voce din telefon, si desi il intelegea mereu, si putea sa ii spuna orice, oricand, ii lipsea ceva. Dar el nu stia asta, sau cel putin inca nu constientiza ca avea nevoie de mai mult, ca vocea din telefon nu era acolo sa-i zambeasca, sa il tina in brate cand avea nevoie, sa-l atinga… Da, avea nevoie de o atingere, o imbratisare, orice, cel mai mic contact fizic, care sa ii ofere iluzia, macar si pentru o clipa, ca nu e singur.

Nu a avut nevoie decat de cateva minute sa se decida. Putea fi sigur, ca niciodata nu a fost mai constient de prioritatile lui.
Si-a rezervat un scurt timp pentru a concepe o scuza credibila pe care seful lui ar putea sa o accepte, a compus mailul, dar era mult prea nerabdator sa plece, ca sa astepte raspunsul. Si-a luat geaca si telefonul, si a lasat in urma micul lui birou, cu scaunul care inca se invartea in urma lui…

A coborat in fuga scarile, toate cele 8 etaje, liftul nu l-ar fi putut aduce jos atat de repede. A sarit in masina, si a plecat, lasand totul in urma, a plecat sa se regaseasca in bratele ei, sa se simta din nou implinit, a plecat sa isi gaseasca fericirea. Cei 500 de km care ii despart, nu sunt decat un mic obstacol nesemnificativ, mult prea mic pentru agitatia, nerabdarea, bucuria care il cuprinsese…

Zambea, radea chiar, cand se gandea ca nici macar nu stie unde sta. Nu a fost la ea decand se mutase, dar ea ii spusese de atatea ori unde sta, de ce nu ascultase, de ce nu a fost atent? Conducea ca un nebun, nici propriile ganduri nu puteau sa ii tina pasul. Cu fiecare kilometru parcurs, inima lui crestea, devenise un copil in asteptarea craciunului, a cadoului pe care si la dorit mereu…

Traficul, masinile din jur, oameni, biciclisti, carute, caini, claxoane, voci… pentru el nu existau, era ca si cum facuse acest drum de mii de ori. Il stia pe dinafara. Putea merge cu ochii inchisi. Putea sa doarma pentru ca oricum tot acolo ajungea. Nu vedea nimic, decat chipul ei zambind uimita de surpriza pe care el ia facuto, si zambea, era atat de multumit de el…
In masina se repeta obsesiv aceeasi melodie inca de cand a plecat, din cand in cand se trezea cantand, fredonand… era fericit!
Cu fiecare clipa care trecea, cu fiecare zambet al lui, cu fiecare gand la ea, distanta dintre ei se micsora, masina manca soseaua, loiala lui, de parca ar fi inteles ce se intampla. Incet incet se contura si planul lui, se tot gandea cum sa faca sa ajunga la ea, dar fara sa ii spuna, si deodata totul devine clar. Colega ei de camera inca mai statea in fostul apartament. Era atat de simplu, mergea pana acolo, facea rost de adresa, si isi putea surprinde iubita…

Nici nu si-a dat seama cand a intrat in oras, gandul lui era la clipa cand se vor intalni, cand o va strange in brate, cand insfarsit, dupa atata timp se va simti implinit. Tot drumul numa la asta sa gandit, imaginea lor impreuna il alimenta, il facea sa-si continue drumul fara oprire. Sa invartit prin oras cateva minute bune pana a realizat unde e, ca a ajuns. Fara ezitare, in cateva clipe era la fostul ei apartament, fugea in sus pe scari, batea puternic in usa, nu avea rabdare…

Dupa alte 3 minute aflase tot, era deja la floraria din fata blocului, acceasi florarie de unde ii cumparase de atatea ori flori, si de unde avea sa ii cumpere si acum, ce-l mai mandru trandafir alb pe care il vazuse pana atunci. Totul ii suradea, de parca intreg universul s-a oprit sa il ajute pe el…

Sa intors in fuga spre masina, si a pornit fericit spre ea.
A nimerit din prima scara, a parcat masina si a luato in sus spre scari. Brusc uitase tot, desi tot drumul se gandise ce o sa ii spuna, mintea lui s-a blocat, inima ii batea atat de tare, nu ii venea nimic in minte. O bataie in usa il dezmeticeste, mai bate odata, parca in ritmul batailor inimii lui.

Usa se deschide incet, lumina era stinsa. In intunericul din fata lui, se contureaza silueta unei fete, era ea… imbracata intr-un halat alb, era atat de frumoasa. Isi dorea sa poata capta imaginea ei, asa mirata cum se uita spre el, cu ochii inlacrimati. a luat-o in brate, a stranso cu putere… si au stat asa, imbratisati, doar ei doi, in scara intunecata a blocului 34. Nimic nu ar fi putut sa le strice clipa de fericire, nimic in afara de cuvintele ce se auzeau din casa, care intrebau “Iubito, cine e?”. O usa se deschide, si apare in prag un barbat, si el in halat, zambind mirat la ei doi.

Brusc, lumea lui incepu sa se destrame, mintea ii era invadata de atatea posibile scuze, dar incercarile lui de a se minti erau in zadar. Si-ar fi dorit sa poata sa dispara, la fel cum a ajuns acolo, fara sa il vada nimeni, fara sa stie nimeni de el. Dar nu se putea misca, statea in fata usii ei, cu o expresie tampa, si incerca sa se adune. Vroia sa tipe, sa-si tipe durerea afara, sa rupa, sa loveasca, sa urle, sa distruga tot in jurul lui. Dar un nod i se pusese in gat, de parca cineva il strangula, abea reusea sa respire. Murea incet in interior, vroia sa ii spuna atatea, sa o faca sa guste din durerea lui, dar le-a intors spatele, si a plecat, incet spre scari. Auzea vocea ei, dar nu distingea nici un cuvant, oricum nu vroia sa ii asculte scuzele, nu l-ar fi ajutat cu nimic.

Ochii ii erau invadati de lacrimi, inima i-a fost strapunsa, din nou. Cum a putut el sa nu vada, cum a fost atat de orb? Cum a lasat-o pe ea in inima lui, oare nu stia mai bine de atat? De ce a lasat zidul, care il inconjura mereu, jos pentru ea? De ce a fost atat de prost? Statea ghemuit in parcare, sprijinit de masina si se tot intreba…

Intalnirea de vis pe care a asteptat-o atata timp, pentru care a strabatut atata drum, se transformase in cosmar…
Incepuse sa ploua, stropii reci ii atingeau fata si sareau, era ud, statea pe jos si plangea in ploaie. Langa el, era ea, il privea fara sa scoata un sunet. Avea lacrimi in ochi. L-a strans in brate, si au ramas asa, imbratisati, fara sa-si spuna nimic, plangeau, plangeau in ploaie amandoi, ca doi copii…

Telefonul a inceput sa ii sune, desi ii murise bateria, si era oprit, suna. Aceeasi melodie disperanta pe care isi jurase de atatea ori ca o sa o schimbe, se auzea peste stirile de la radio. Nu mai intelgea nimic, l-a cuprins teama, panica, isi deshise ochii, si se vazu in pat, acasa la el, singur… era tarziu, intarziase la servici, seful il suna…

Comments (0)

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *