Menu

one day – part 2


Cred ca am pierdut juma’ de ora tot fugind dintr-o camera in alta, terminand tigarile incepute, pana sa reusesc sa imi pun un pic de ordine in ganduri. Incredibil, cu un simplu telefon a reusit sa ma dea cu totul peste cap. Am facut un dus, in ideea sa imi mai revin un pic, bineinteles rece. Cred ca a venit momentul sa ma mut, n-am mai facut un dus cald de peste o luna.
Taxi-ul ma astepta deja cand am coborat. Asa mult imi place orasul noaptea, e atat de linistit, dispare toata aglomeratia din timpul zilei, se asterne asa o liniste apasatoare. Sti ca toti dorm, ghemuiti in linistea propriului camin, pierduti in lumea viselor. Iti ofera asa o senzatie mai ciudata de libertate. Asa un chef de condus am…

Gara

Am ajuns la gara cu zece minute inaintea ei. De cate ori nu fugisem la gara sa o astept, mereu cu sufletul la gura…
Nerabdarea, combinata cu frigul crancen de afara, si cu stropii reci de ploaie care parca stergeau tot, m-au facut sa uit ca nu o mai vazusem de mai bine de 4 luni, ca nu mai vorbisem deloc. Am uitat ca ne-am despartit, am uitat toate cuvintele rele ce ni le-am spus, am uitat toate promisiunile pe care mi le-am facut, am uitat tot. Era ca si cum plecase ieri, si se intorcea acasa, la noi.
Zambetul siret care mi la afisat prin geamul murdar al trenului nu a facut decat sa ma traga si mai mult in starea asta ciudata in care ma afundam. A coborat, avea doar un rucsac mic in spate. Era atat de frumoasa. Cu parul ud, si ochii ei verzi, care parca iti vad in suflet cand se uita la tine, ah… cine ar putea sa ii reziste?
Nu ne-am spus nimic, stateam doar, ca doi copii in ploaie si ne uitam unul la altul, nu stiam daca am lacrimi in ochi sau e de la ploaie, daca ea plange sau rade, daca e bine sau rau… aveam doar sentimentul ala ca asa trebuie sa fie.
-Cum a fost drumul?
-Lung… si trist… mergem la o cafea?
-Sigur.
Si am pornit spre cafeneaua noastra. Ii spusesem asa caci acolo ne-am intalnit, si acolo mergeam mereu cand unul din noi venea sau pleca din oras. Aveam 1000 de intrebari sa ii pun, si cred ca si daca imi raspundea la toate tot nu ar fi fost deajuns. Dar nu stiam nici cu ce sa incep, si nici daca acum e momentul. Linistea dintre noi se confunda cu linistea noptii si nici nu stiu care era mai apasatoare.

Vestea

Ne-am asezat la masa noastra, care era in fundul cafenelei, cel mai intim si mai retras loc pe care ti-l poti imagina. Acolo ne pierdeam in lumea noastra mereu, departe de ochii trecatorilor, sau de cei din local…
O cafea, o ciocolata calda si o cola, asta a fost comanda, si ne-am aprins cate o tigara in asteptarea bauturilor. O melodie trista se auzea in fundal, era parca o scena dintr-un film in care stai si astepti cu sufletul la gura sa spuna cineva ceva. Ma simteam ca un actor care si-a uitat replica… Ne-a adus comanda, si a disparut dupa colt. Eram din nou singuri, incepeam incet incet sa ma simt mai confortabil, cu ea langa mine…
-Nu ma intrebi de ce am venit?
-Abea m-am abtinut sa nu te asaltez cu intrebari… ce faci? cum de esti aici?
-Am ceva sa iti spun…
si soarbe incet din cafeaua fierbinte, in timp ce eu imi aprind o a doua tigara.
-Ascult…
-Sti, sa intamplat ceva… care ma facut sa ma gandesc mult la tine, la noi, la tot ce a fost, si…
Doamne ce ochi verzi are, greu reusesc sa ascult ce are de zis, o aud, dar sunt mult prea pierdut in ochii ei.
-Stiu ca au trecut multe luni…
-4
-Da, 4… dar…
-…?

-Te iubesc!
Daca pana acum am reusit sa fiu cat se poate de normal, lacrimile mi-au dat instant, o vedeam in ceata, si incercam sa ma asigur ca intradevar suntem in cafenea, si nu adormit in bucatarie visand…
M-am ridicat si am luat-o in brate, stiam ca mai avea sa imi spuna, dar nu m-am mai abtinut. Am ramas asa imbratisati, totul parca era perfect, eram din nou fericit, toate piesele au cazut la locul lor, ca si cum m-am trezit dupa multe ore de somn, dintr-un cosmar care nu se mai termina… eram din nou noi…
Si uite asa, intr-o noapte, printr-un simplu telefon, o intalnire, doua cuvinte, sa sters tot ce era rau, si lumea este iar in culori. Am vorbit mult, despre lucruri banale, am ras mult, am fumat mult, ne-am sarutat mult…
-Uite-te putin afara.
Imi arata cu degetul spre un geam pe care eu nu il vedeam
-Ce e afara?
-E zi!
si incepe sa rada…
-Nici nu mai stiu cand ai venit, cand am ajuns aici. Parca acuma asteptam in ploaie sa cobori din tren.
-Asai?
-Mergem spre casa? Trebuie sa sun la munca ca nu merg azi, si nu mai am baterie la telefon.
-Hai sa mergem!
Am platit, si am pornit incet spre metrou. Afara era intredevar zi, in jur de 7 dimineata, nu mai ploua, strazile erau pline cu masini si oameni care se indreptau adormiti spre birouri. Eu parca mergeam pe perne, ma simteam atat de usor…
Ne-am oprit la magazin sa luam tigari, suc, si ceva de mancare, si am luat-o printre blocuri sa ajungem mai repede.
Treceam printr-un gang, la nici 100 m de scara mea, cand au aparut doi tipi cu un caine din fata, si inca unul din spate. Prea tarziu am realizat ce se intampla defapt. Au scos un cutit, si urlau la noi sa le dam toti banii, telefoanele…
Brusc am revenit la realitate. Nu intelegeam ce, sau de ce? Starea noastra de euforie, fericire in care eram, a trecut in panica, nervi, teama. Am facut rapid un inventar la ce aveam la mine, 50 de lei si un telefon vechi fara baterie. Nu merita sa ne impotrivim, asa ca le-am scos imediat din buzunar. Iulia avea doar telefonul, banii erau pe card. Totul a decurs ok, pana la au realizat ca defapt nu au luat mai nimic de la noi si au sarit sa ne atace. Au lovit-o pe ea in stomac, si sa prabusit la pamant. Mi-am luat si eu un pumn, dar nu suficient de puternic incat sa ma darame, si evident am ripostat. Dar ei erau trei, eu unul, in cateva secunde eram si eu la pamant, incasand picioare si pumni… Iulia striga disperata dupa ajutor, si ca sa o faca sa taca i-au aplicat si ei un picior in fata, a cazut cu capul de perete, apoi pe jos. Nu se mai misca. Dupa alte cateva secunde de primit lovituri, au luat-o la fuga, ca se auzeau voci de undeva…
M-am trezit in spital, abea am deschis ochii, nu vedeam decat cu unul, ma dureau toate….
Am fost batuti pentru 50 de lei si 2 telefoane, pe care oricum le dadusem de buna voie. Doar ca nu era chiar asa. Pe patul de langa mine era mama, se uita plangand la mine.
-Mama?
-Ah, slava domnului, te-ai trezit. cum esti?
-ok, ma dor toate, dar ok. Iulia unde e?
-…
-Mama, unde e Iulia??
Am incercat sa ma ridic, dar nu am reusit decat sa ma prabusesc langa pat. Mi-am pierdut din nou cunostinta.
Trei zile nu am stiut de mine. Cand mi-am revenit in sfarsit, am aflat si de Iulia. Nu mai era. Ultima lovitura i-a fost fatala, si ei, si copilului.
Da, era insarcinata. De asta venise inapoi, asta venise sa imi spuna. si nu a mai apucat. Probabil era al meu, defapt a mea, ca era o fetita.
Zilele ce au urmat au fost extrem de dureroase. Nu stiu daca de la sedative, de la oboseala, de la durere… ma trezeam, si adormeam la loc. Cand dormeam, totul era ok, imi traiam visul de dinaintea tragediei, eram fericit. Dar ma trezeam, si ma lovea de fiecare data, la fel de dureros, la fel de tare, realitatea.
As putea sa iti descriu mai in detaliu tot ce sa intamplat, dar nu are rost. Si asa retraiesc orele astea in fiecare zi. Si au trecut doi ani…
O luna jumate am stat in patul ala din spital, si dupa ce am iesit, nu mai eram in stare de nimic. Ma consumam zilnic cu cele intamplate. eram un zombie… si tot ce imi doream era sa ma razbun. Politia nu a facut nimic, cica nu i-au gasit. Toti banii de la asigurare, i-am cheltuit pe detectivi particulari sa ii gaseasca pe cei 3. I-au gasit, dar politia din nou, nu a facut nimic. nici nu mai stiu ce motive au aruncat spre mine. Dar sti cum e, nimic nu se uita. Cel putin eu nu ii uit. Cand va veni momentul, o sa ma intorc, si o sa imi fac singur dreptate…
Si asa am luat hotararea sa plec. Nu mai suportam orasul ala. Desi ma mutasem, desi jobul ma astepta, a devenit din ce in ce mai clar ca trebuie sa plec. Si asa am ajuns aici, in the land of all posibilities.
Eh… asta se intampla acum 2 ani… dar de asta am plecat.

-Ce trist, imi pare rau, nu trebuia sa insist sa-mi spui.
-E ok, oricum nu trece zi in care sa nu retraiesc orele alea.
O lacrima isi face loc prin barba nerasa si ajunge pe pe bricheta de pe masa.
-Imi pare rau. Imi doresc sa te fi cunoscut atunci, sa fi fost alaturi de tine.
Zambesc, inca nici acum nu-mi vine sa cred ca am gasit-o pe Nicole, sau mai bine zis ea ma gasit pe mine. Abea acum realizez cat de adevarata e zicala cum ca lumea e atat de mica.
-Hai sa trecem peste, va veni si clipa cand ma voi razbuna, dar nu e momentul acum.
-Ok, mergem si noi? Ca e cam tarziu si maine dimineata am cursul ala la care nu pot sa intarzii.
-Hai sa mergem.
Am lasat pe masa 20$, desi nu cred sa fi fost atat, dar lacrimile imi invadau deja ochii si ploaia de afara era perfecta sa le ascund…
to be continued…

Comments (0)

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *